Cred ca uneori viata ne forteaza in a lua decizii. Deciziile pot lua forma viselor pe care le avem, lucrurilor pe care le mancam, ce cumparam, ce credem,ce iubim… ce acceptam.
Si in doar cateva minute te face sa iti resetezi credintele, asteptarile, visele, puterea, viata … intr-un cuvant tot.
Ai senzatia ca viata e insasi conducatorul tau. Si cand iti dai seama de asta – nu mai vrei nimic sau vrei totul.
Si crezi … in altceva ce e … palpabil.
Si urli … si intrebi inevitabilul – de ce, eu?
Si te incapatanezi si mergi mai departe.
Si crezi ca totul are un sens. Ca tu ai un sens pe planeta asta.
Ca ai investit iubire … si ca de fapt iubirea e ceea ce poti lasa tu vesnic in ceva sau in cineva. E forma omului de continua sa fie pe pamant.
Si astepti. E o asteptare morbida. Pentru ca ti-e dor de tine, cel dinaintea asteptarii.
Si crezi … in ceva ce nu stii daca exista cu adevarat sau e doar mecanismul de aparare al mintii tale bolnave care se forteaza in a se hrani cu optimism si credinte mult prea colorate pentru epoca putreda in care ne ducem pasii!